Mi-am luat masina. Dupa vreo 37 de ani in care am considerat
ca nu e necesar, mi-am luat permisul auto. Dupa alti 8 ani, in care am sofat
doar de doua ori, a doua oara cu o magistrala tamponare cu o masina parcata,
mi-am luat un Twingo... De fapt, m-am pricopsit cu el , fiind mai mult daruit de un
amic, care il tinea pentru piese. Nu a fost dragoste la prima vedere caci simteam ca am o
adevarata fobie de sofat dar mereu auzind de la toata lumea: “Nu pot sa cred!”
am zis sa bifez si asta in viata mea. Masina arata jalnic caci statuse afara aproape doi ani, iar
proprietarul ii mai lua cate o piesa atunci cand avea nevoie. Cu toata
strangerea de inima, gandindu-ma la responsabilitatea sofatului, simteam ca
trebuia sa-i redau viata de dinainte de a fi trasa pe dreapta, asteptand sa fie
dezmembrata. Era ca o fiinta, care avea ceva probleme de sanatate iar eu ma
simteam dator sa o fac sa zburde iar plina de energie pe sosele patriei si mai
voiam sa fiu si-n trendul topului 10 pasiuni pentru barbati puternici acolo
unde una din pasiuni era colectionarea de masini vechi!
Eu zic ca e un inceput bun. Vehiculul era de prin ’97 si
parea a fi o masinuta pentru copii sau o masinuta cu pedale caci observ ca nici
baterie nu are... Intru pe un site de produse pentru copii si vad ca sunt
vehicule electrice: atv-uri, kart-uri, masinute electrice cu acumulatori
mai performante decat noua mea achizitie! Cred ca prind si o viteza mai mare
caci a mea, dupa cum am mai spus nici baterie nu avea. Asa miniona, neagra, prafuita si plina de frunze era ca un
miniexcavator adus de pe un santier de constructii... Ma opresc sa o mai fac de
ras si sper sa o fac sa arate ca un vehicul demn de indemanarea mea de sofer. Gandesc
ca nu e cea mai potrivita paralela caci stiu ca am doua maini stangi ”dibace”
si doar doua picioare in conditiile in care sunt trei pedale... “Viata e complexa!” imi zic si trec, zi dupa zi, la refacerea
functionalitatii si a imaginii varfului de tehnologie auto frantuzesti din anii
’90. Printre picaturi imi iau si ore de sofat la o scoala de soferi. Se pare ca
totusi sunt bun caci evit doua tamponari usoare si un preinfarct al
instructorului, pe care il aud ca-mi spune cu usurare dupa sedinta de tortura
pe care i-am dat-o: “ Esti un elev de nota... (suspans, ochii mariti, se aud
tobele care prelungesc starea de tensiune)... sapte!”. Rasuflu usurat si-n mintea
mea ma consider atat de bun, incat spiritul meu de samurai ma anunta ca de
maine voi sofa singur! Totusi, noaptea fiind un sfetnic bun, imi sun un prieten
dispus sa ma sfatuiasca si sa suporte calvarul stilului meu de sofat apropiat
de cel al unui kamikaze pornit in misiune!
Ma urc la volan si urmez ritualul: scaun, oglinzi, centura.
Imi ies toate excelent, mai putin plecarea! Amicul pare exasperat, dar imi spun
ca mi se pare caci ma gandesc ca nici nu am plecat de pe loc. In sfarsit pornim, dupa un sfert de ora de zdruncinaturi si
de explicatii si de o parte si de alta. Incet, circa 5 km/ora, reusesc sa-mi
salut toti vecinii din bloc, care grabindu-se la munca mi se parea ca trec in
viteze ametitoare pe langa mine... Uraaa, inving inertia! Cateodata, mi se pare
ca si gravitatia si sper sa nu ating prea multe G-uri! In sfarsit, reusesc, zi de zi, sa-mi cladesc increderea in
sofat si chiar si pasiunea pentru masinuta mea! Nemaidepinzand de nimeni, imi iau familia si cu catel (un
bichon havanez, ce raspunde la numele de Toby), cu purcel (transat, numai
fleicute), ne deplasam fericiti la padure. Liniste. Admir vehiculul ce m-a adus in sanul naturii si-l aseman
cu o masinuta electrica cu acumulatori. Deh, the next level... Din zare se apropie
un ritm de”... Ca la Amsterdam!” Woops! Trebuie sa plecam! Incep sa ma indragostesc de
masinuta mea!